Iubirea, sufletul și arta sunt de la natură frumoase, însă soarta deține o măiestrie morbidă ce le poate transforma dacă nu în urât, măcar în sinistru. Ne naștem străini de tenebrele lumii ca mai apoi să ne lăsăm înghițiți și pătrunși de întunericul lor, regăsirea adevăratei nostre firi devenind unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuie să le facem. Jocurile sorții ne schimbă, uneori atât de mult și de cumplit, încât nu mai vedem nimic din ceea ce am fost cândva și începem să alergăm ca nebunii după noi înșine.
Acest roman este primul dintr-o serie de trei, care, deși nu au legătură între ele, împărtășesc același spațiu al „ Cimitirului Cărților Uitate”, un spațiu enorm în care ajung cărți pe care oamenii le-au uitat și care așteaptă solemn să fie redescoperite, căci povestea lor nu este sortită morții. Naratorul, respectând o tradiție, ia o carte intitulată „Umbra vântului” și de aici se dezlănțuie un lung șir de mistere, crime, povești de dragoste și situații limită ce se strâng în jurul autorului și biografiei acestuia.
„Umbra vântului” este complex în ceea ce privește genul. Cei mai mulți, din câte am văzut, îl consideră un roman de mister și crimă cu destul de multe influențe polițiste. Eu nu l-am perceput așa, misterul fiind punctul din care se desprind mai multe direcții. Personajele mi s-au părut foarte frumos conturate psihologic, unele dintre ele și fermecătoare, chiar dacă pe ici pe colo povestea devine melodramatică și sinistră…
Există un anumit tip de cărți, cel care are mai multe dimensiuni de înțelegere… Acela care cauta misterul și crima, le va găsi, cel care caută psihologicul și drama umană, le va găsi, cel care vrea să vadă fuga după sine, o va vedea. Această versatilitate este foarte convenabilă din mai multe puncte de vedere și chiar interesantă, fiind și motivul pentru care am putut să termin de citit cartea, căci eu nu citesc romane polițiste…
Mi-am dat seama cine este „ diavolul” de la prima sa apariție, datorită unei comparații și unor idei evidente, pentru mine misterul a dispărut imediat și nici nu l-am căutat în roman. Mi-a plăcut să văd cum se conturează personajele, cum latura lor psihologică devine din ce în ce mai nuanțată și fiecare problemă de ordin psihic capătă o motivație, deoarece fiecare personaj are traume emoționale, sechele fizice sau amândouă în același timp. Sunt oameni care s-au pierdut pe ei înșiși în durere și fără să își dea seama, în fuga lor au dat peste cineva care îi va ajuta să se redescopere, să uite stafiile trecutului, să lase amintirea celor care nu mai sunt intactă și să meargă mai departe, nu plini de ranchiună și ură de sine, ci cu liniște și înțelegerea celui care a biruit suferința.
Peisajul romanului este muribund, o Barcelonă postbelică care încă mai păstrează atmosfera războiului civil. Acest oraș sumbru este îndulcit de amintirea sa mai tânără, ce care nu a cunoscut nici războiul, nici prăbușirea orânduirii sociale. Orașul este asemenea personajelor, rănit, în căutarea vindecării și a liniștii.
Scriitura este frumoasă, ritmată și traducerea bună. Susține atmosfera tensionată a romanului, proprie dimensiunii de mister și acțiune, dar reușește că schițeze grațios biografiile personajelor, să le deschidă și să le închidă rănile, să le facă să devină himere ale disperării, doar ca să renască în forma lor umană, împăcată și întregită cu sinele pierdut și regăsit.
În afara câtorva momente melodramatice care mi s-a părut că nu-și au rostul, romanul mi-a plăcut mult, mi s-a părut un roman profund uman și sincer despre individ și lupta noastră continuă cu noi înșine și o soartă sinistră.
Părerea mea :♥♥♥♥
Editura: Polirom
Dacă v-a plăcut, dați like la pagina de FACEBOOK și fiți la curent cu ce mai e nou!
Adolescență cu nasu-n cărți 