Nu scriu o recenzie, nu de data asta. De ce? Pentru că în recenzii îmi place să vorbesc despre personaje, să discut ideile, pe cât posibil, din perspectiva lor, dar acum nu se poate pentru că personajele de aici m-au enervat la culme și nu mi-au plăcut deloc, absolut deloc. În schimb, am câteva idei despre care vreau să vă vorbesc așa că mă urnesc cu greu și încep. Ideile sunt din carte, de fapt sunt rezultatul interpretării mele, dar pe blog-ul acesta totul este subiectiv ( pentru că eu sunt o mare fană a subiectivității).
Avem obiceiul să trăim în rutină, să fim prea ocupați cu atingerea unor obiective zilnice și ajungem să nu mai vedem frumusețea drumului și esența din viața noastră. Uneori ne trezim, iar lipsa de sens a vieții ne lovește crunt și ne induce acel sentiment al absurdului despre care vorbea Camus. Ne întrebăm dacă viața are un sens și ajungând la concluzia că nu are, ne întrebăm dacă merită sau nu trăită. Cred că lucrurile menționate mai sus sunt premise ale unor alegeri pe care tindem să le facem. Însetați de sens, îmbrățișăm orice idee care dă acelui sens o formă și un nume, oricât de absurdă ar fi ea, începem să ne dorim să simțim că suntem vii, iar adrenalina, deci pericolul, ne este cel mai la îndemână, căci se spune că momentele petrecute la granița dintre viață și moarte ne fac să ne simțim cel mai intens că trăim.
Despre asta este cartea, despre căutarea sensului, despre credința că ceea ce trăim noi este banal și doar o schimbare drastică ne-ar putea face să trăim cu adevărat. Ne chinuim, schimbăm totul doar pentru a descoperi că acel ceva după care am alergam a existat și în viața noastră anterioară, doar că am avut nevoie de experiență pentru a înțelege și pentru a putea vedea mai departe. Adesea totul depinde de perspectivă și experiență.
Nu m-am regăsit în această carte, deși la început mi-a plăcut foarte mult și abia așteptam să o citesc. Nu am reușit să rezonez cu ea, deci lectura ei a fost … ca un concert pe care-l asculți la radio în loc să fii acolo, în fața scenei. Probabil că acest lucru s-a întâmplat din cauza diferenței prea mari de viziune dintre mine și carte. Lucrurile precum viața, moartea, dragostea, esența sunt lucruri fundamentale, stau la baza ființei noastre, la temelia a ceea ce vom deveni pe parcursul anilor pe care îi vom trăi aici. Deși pot înțelege o viziune care e opusă cu a mea, nu o pot simți, nu o pot face să rezoneze cu mine și rămâne, prin urmare, doar o înșiruire de idei care, în funcție de cât de interesantă mi s-a părut, îmi va rămâne sau nu în minte.
Tema și ideea principală a cărții sunt foarte bune, volumul a fost un succes uriaș, sfârșitul a fost pe gustul meu, dar nu am reușit să mă bucur cu totul de ea. Am tendința să mă identific cu personajele, să se las să devină o parte din mine și eu, pe parcursul lecturii, să devin o parte din ele, un fel de alter ego, însă de data asta nu am reușit pentru că nu mi-am plăcut personajele, pentru că ele erau la un pol, iar eu la celălalt. În schimb, cartea merită citită, pentru că micile mele „ probleme” cu ea sunt absolut subiective și asta nu înseamnă că o să simțiți și voi la fel. Merită citită pentru idee, pentru temă, pentru stilul expresiv în care a fost scrisă ( are și o traducere foarte bună) și sper ca la voi să aibă lipici, chiar dacă la mine nu a avut. 😀
Adolescență cu nasu-n cărți 