Tracy Chevalier- Fata cu cercel de perlă

          Iubirea și arta sunt două idei care adesea stau împreună, par să se întrepătrundă de la sine. Arta este o idee cu care ne este greu să jonglăm, căci este absolută, relativă fiind doar perspectiva din care este privită. Iubirea, la rândul său, este absolută, problema apărând abia în sufletul omului care, străin în fața propriei firi, încurcă uneori un set de emoții cu iubirea, o confuzie nevinovată la o adică, apărută din cauza iubirii pe care omul o poartă însăși ideii de a iubi. Astfel, o alăturare atât de frecventă a acestor concepte se justifică de la sine, căci arta poate absorbi și modela toate sentimentele omului, îl poate ușura de o sete care-l usucă, ca mai apoi să i-o dea înapoi sub forma unei idei ce trebuie să se materializeze. Omului îi este sete de multe, dar una este cea care-l pârjolește. Pentru unii este setea de cunoaștere, pentru unii cea de dreptate, pe când a majorității este cea de iubire…
De ce toată această pălăvrăgeală despre artă și iubire? Este simplu: pentru a accentua modul în care arta se poate sustrage realității, căile prin care găsește să dea glas tuturor acelor cuvinte a căror articulare este imposibilă, pentru că ar înghiți cu totul vieți construite meticulos pe nisipuri mișcătoare. Aceasta mi s-a părut ideea principală a romanului „ Fata cu cercel de perlă”. Un pictor care a existat cu adevărat, un portret care te face să zâmbești din ce în ce mai larg pe măsură ce-l privești mai atent, o poveste construită cu tact care îl leagă pe artist de fata pictată și o iubire care nu a putut fi rostită, ci doar sugerată printre tonuri și linii reușind să transcendă „iubirii comune”, să reziste greutăților, timpului, despărțirii, chiar morții și, lipsită fiind pe elementul carnal, să ajungă la forma ei pură, absolută și solitară.
Există mai multe aspecte despre care aș vrea să vă vorbesc, mai multe perspective și abordări care merită punctate pentru o anticipare a complexității romanul. În primul rând, paralela care se face între iubirea comună și cea absolută, platonică, dacă vreți, modul în care acestea reușesc să coexiste și diferențele fundamentale care fac împăcarea lor imposibilă. În al doilea rând, vreau să expun căile prin care confortul și rutina primează schimbării și unei fericiri negarantate și, în al treilea rând, măiestria cu care arta reușește să cuprindă și să transmită toată această învălmășeală cu ajutorul unei singure forme și sclipiri și să subînțeleagă totul.
„Iubirea” comună, prozaică ne este cunoscută, într-o oarecare măsură tuturor. Acel sentiment care s-a aprins din neant, ne-a făcut să credem că este totul, jucându-se cu dorința noastră arzătoare de a descoperi cât mai repede acea iubire adevărată care ne-a fost predestinată . Sentimentul care la fel de brusc cum s-a aprins, se stinge întorcându-se în neantul din care a venit sau devine o convenție, datorită confortului, tihnei și siguranței care, de la un anumit moment al vieții, devin mai importante decât sentimentele adevărate sau fericirea reală, dar incertă, pe care schimbarea o poate aduce celor implicați. Această idee este motivul pentru care romanul poate părea puțin static pentru cei care au așteptări dinamice sau sunt amatori de schimbări bruște de situație și statut. Fundalul nu se schimbă, ci doar inimile oamenilor. Iubirea celor doi, un pictor înzestrat și o slujnică isteață, este, cu totul, una pură, absolută și se dovedește că și eternă, în ciuda numeroaselor schimbări pe plan social și chiar temporal. Nu apare nicio referire la dorința vreunuia dintre personaje de a schimba situație în care se află, iubirea, mai mult sau mai puțin cunoscută, devine haosul din care arta, în cazul nostru un portret, începe să se ridice, căpătând o formă și un înțeles, devenind un mesager mut, dar expresiv. Iubirea, în sine, nu este exprimată prin tablou, ci în timpul conceperii acestuia, la final ajungând să încastreze printre tonuri de culoare sentimentele din care s-a născut, devenind recipientul unei iubiri pe care o va conduce către eternitate…
Am preferat să încep cu expunerea ideilor care mi s-au părut cele mai importante în roman, pentru a putea vorbi acum despre măiestria fină cu care a fost scris. Nu este un roman de acțiune și nici nu se sinchisește prea mult de aceasta, fiecare eveniment fiind semnificativ, reprezentativ pentru o idee sau împingând personajul la o introspecție necesară. Este, în primul, un roman despre inima omului și furtuna care se dezlănțuie nesfârșit în ea, despre decizii pe care fiecare dintre noi a fost sau va fi nevoit să le ia în funcție de momentul în care a ajuns în viață. Pe plan secund este un roman istoric cu o atmosferă puternică, plăcută și impresionantă și o frescă socială foarte interesantă, pentru că societatea olandeză, mai ales cea de atunci, este un subiect nou pentru mine și mi-a făcut mare plăcere să descopăr o altfel de lume și să fiu pusă față în față cu dilemele și grijile oamenilor de atunci.
Romanul este scris bine, într-un stil accesibil care nu fură nimic din farmecul povestirii. Pe de-o parte se axează pe trăirile personajelor, iar pe cealaltă parte lasă multe lucruri să se subînțeleagă și să fie deduse, fapt care face lectura mai interesantă și cumva interactivă. Sfârșitul încheie cercul evenimentelor perfect și expune o idee foarte frumoasă, pe care vă las s-o descoperiți singuri.

Editura: Polirom

Părerea mea :♥♥♥♥♥ (excelentă)

Dacă v-a plăcut, dați like la pagina de FACEBOOK  și fiți la curent cu ce mai e nou!

Anunțuri

4 gânduri despre “Tracy Chevalier- Fata cu cercel de perlă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s