De ce nu mă dau în vânt după lumile distopice?

       Când vine vorba despre literatură, o lume distopică este concretizarea imaginară a unui viitor sumbru, degradat, postapocaliptic (de exemplu lumea din seria Jocurile Foamei că tot a fost în vogă filmul).

         Aceste lumi distopice au destul de mult succes la public, însă eu nu mă dau în vânt după ele. De ce țin să scriu acest articol? Păi, mai am foarte puține pagini și termin de citit ultimul volum din seria „Divergent” de Veronica Roth, iar în această carte ne este prezentat un astfel de peisaj distopic, motiv pentru care m-am gândit să vă spun părerea mea despre acest fel de „univers” pentru a-mi putea înțelege punctul de vedere din recenzie.

         Când spun că nu mă dau în vânt după lumile distopice nu vreau să spun că nu îmi plac, ci că, într-o oarecare măsură, mă înspăimântă. Toți știm că lumea se schimbă, evoluează din anumite puncte de vedere și decade din altele. Eu cred că societatea noastră evoluează foarte mult din punct de vedere tehnologic, însă decade din punct de vedere uman (aici mă refer la compasiune, moralitate etc), iar această credință îmi este confirmată de lucrurile care se întâmplă în jurul nostru în fiecare zi. Având în vedere acest aspect, un peisaj distopic ajunge din ce în ce mai aproape de realitate. O societate alienată, lipsită de compasiune și moralitate, însetată de putere și control, se poate autodistruge cu ușurință și nu are nevoie de niciun cataclism pentru asta, căci distrugerea începe din interior, din inimile ratăcinde ale oamenilor și se oprește pe fundul prăpastiei unde nu mai există loc pentru decădere. Cam asta prezintă lumile distopice, o lume distrusă fizic și o societate care nu are habar în ce direcție trebuie s-o apuce, o societate fărâmiţată în care binele colectiv este dictat de iluzia binelui individual, de setea de putere și control. Bineînțeles, mereu există și acel grup de oameni cu principii sănătoase și o viziune de ansamblu echilibrată și lucidă, dar asta nu schimbă cu nimic posibila realitate din aceste peisaje.

        În final, pot să spun că aceste lumi distopice îmi lasă un gust amar din cauza verosimilității lor, nu spun că o lume utopică, ideală nu este posibilă, că oamenii nu pot reîncepe să evolueze ca ființe sociale, morale, afective, etc. Dar în momentul de față o lume distopică este mult mai plauzibilă decât una utopică, iar acest lucru mie îmi trezește o repulsie profundă pentru că nu îmi doresc să ajung să trăiesc într-o lume distrusă, într-o societate alienată și obsedată în totalitate. Uneori mă gândesc că există atât de multe peisaje distopice în lumea noastră, orașe și țări distruse de războaie, cu oameni care se ascund printre ruine, oameni care au uitat ce este liniștea și se luptă cu o mulțime de factori pentru a supraviețui chiar și în acele condiții de coșmar. Unul din motivele pentru care citesc este detașarea față de realitate, cufundarea într-o lume în care oamenii sunt virtuoși, am nevoie de acest lucru pentru a găsi puterea de a schimba ceva în jurul meu în bine și din cauza aceasta evit aceste lumi distopice (însă unele cărți care au la bază un astfel de viitor sumbru sunt foarte bune pentru că reușesc că trateze pe larg problema naturii umane) care îmi amintesc de un scenariu sumbru care se poate sau nu să devină o realitate pe care eu o resping.

Dacă v-a plăcut, dați like la pagina de FACEBOOK  și fiți la curent cu ce mai e nou!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s