Atitudini și comportamente religioase în unele dintre credințele precreștine

 

 

Hyperborea6 Trăim într-o lume desacralizată în care valorile s-au pierdut, iar omul este bine ancorat în spațiul omogen, profan, trăind   într-un timp ce, asemenea apelor unui râu, curge ireversibil. Omul zilelor noastre este areligios, sceptic și privat de expriența extatică a sacralității. Din această cauză, privește cu ironie în urmă considerându-și strămoșii primitivi și lipsiți de inteligență datorită unui comportament aparent aberant.

Avem tendița să judecăm ușor lucrurile pe care nu le înțelegem și nici nu ne trece prin cap că greșeala ar putea fi la noi. Societatea actuală, ultramodernă, rezumă cunoașterea, în mare parte, la descoperirile științelor exacte, la acele adevăruri care nu pot fi contestate. De ceea se încearcă găsirea rostului fiecărui lucru, cât de mic, în material și logic pornind de la o premisă palpabilă, pe când, societățile arhaice descopereau lumea prin prisma spiritului, mitologiilor și cultelor religioase. Nu încercau să distrugă misterele lumii descoperindu-le rostul, ci le adânceau prin legende, imnuri și epopei, sensul lor exprimându-se printr-o insinuare plină de tâlc.

Am spus toate aceste lucruri pentru că vreau să fac o prezentare concisă a semnificațiilor comportamentului religios pentru o mai bună înțelegere a trecutului, înțelegere care ar trebui să elimine aroganța și aerul de superioritate specifice omului de azi, căci fără cunoașterea din trecut, nu am fi ajuns la cea de acum.

       

Sacrul și Profanul

Sacrul și profanul, conform lui Mircea Eiade, sunt două feuri de a fi în lume. El afirmă că, deși indivizii din ziua de azi sunt profund areligioși, niciun om nu poate fi în totalitate areligios. În concepția sa, experiența sacrului nu ține neapărat de o dogmă, de o sumă de credințe impuse pentru a putea face parte dintr-un cult anume, ci de un număr de credințe personale care rup individul de omogenitatea spațiului profan și curgerea ireversibilă a timpului istoric. Cu toate acestea, omul modern nu trăiește în două spații, sacrul nefăcând parte din viața lui de zi cu zi, pe când, strămoșii noștrii trăiau atât în sacralitate, cât și in lumesc datorită puternicului comportaent religios pe care îl aveau.

Aspectul care mă interesează se leagă mai puțin de natura spațiului și mai mult de cea a timpului. Timpul profan este curgerea lină și ireversibilă a secundelor, pe când timpul sacru este periodic și ciclic având, să spunem, forma unei spirale care se întoarce la începuturi. Este un timp reversibil, căci prin celebrarea anumitor evenimente se petrece, de fapt, retrăirea lor.

 

Tree of life with handsHaosul și Cosmogonia

Omul este o ființă care are nevoie de ordine, de sens și nu poate trăi în haos așa cum nici lumea nu a putut exista în haos. În toate credințele lumii există un zeu, un Dumnezeu sau o sumă de zei care, din Nimic și Haos dau naștere Universului printr-o cosmogonie. De exemplu, în credințele scandiave Odhin, zeul suprem, împreună cu cei doi frați ai săi, îl ucide pe uriașul Ymir, iar din trupul său făurește lumea. Această cosmogonie împreună cu alte fapte legendare explică comportamentul religios adoptat mai târziu de nordici.

Din cauza faptului că omul a vrut să se asemene mereu cu zeii și pentru că și-a dorit să împiedice distrugerea operei acestora, a început celebrările rituale. Aceste ritualuri au scopul de a repeta cosmoginia reînnoid astfel Universul, prevenindu-i distrugerea și decăderea. Omul reface, pas cu pas, lucrarea înfaptuită de zei într-un spațiu consacrat și într-o durată temporală sacră ce are ca unic scop consolidarea Creației și distrugerea primejdiilor. Acest aspect justifică uneori prezența sacrificiilor și jertfeor de orice natură, chiar și umane.

Nordicii, la fel ca și dacii, făceau ritualuri de sacrificiu în cadrul cărora alegeau mesageri ce aveau misiunea să transmită mesajele oamenilor zeilor. Nordicii îi spânzurau de copaci acest lucru putând fi asemănat cu episodul mitologic în care Odhin a stat atârnat de Copacul Vieții cu capul în jos timp de 9 luni pentru a căpăta înțelepciunea. Dacii alegeau mesagerul pe care îl aruncau spre cer așteptându-l cu săbiile ridicate pentru a-l străpunge. Un lucru îl mai aveau un comun, anume viziunea asupra vieții. Viața era un episod, tragic în cazul dacilor, dar moartea era nobilă, căci aducea eliberarea sufletului și întâlnirea cu zeii. Datorită acestor credințe, nu se temeau de moarte, luptau fără frică, căci nu aveau nimic de pierdut, iar asta îi făcea luptători de temut.

 

shiva-shaktiSfârșitul lumii și renașterea Universului

 

Un alt aspect interesant se referă la certitudinea unui sfârșit al lumii. Teamă care a bântuit și încă bântuie omenirea atingând apogeul în Evul Mediu când Biserica vedea un antihrist în fiecare om care avea curajul s-o sfideze și o manifestare a sfârșitului în tot ce dogmele ei nu puteau cuprinde. În multe credințe sfârșitul lumii este descris, de multe ori având etape comune, dar cu interpretări diferite. Atitudinea lui homo religiosus față de acest sfârșit diferă în funcție de atitudinea pe care credința s-a o promovează într-o oarecare măsură. Am ales să vorbesc despre hinduism și credința vechilor scandinavi despre care am spus deja câte ceva. Am ales aceste două exemple pentru că au atât aspecte comune, cât și atitudini diferite.

În hinduism durata de viața a Universului este împărțită în 4 mari perioade ce poartă numele de Yuga. Cu cât timpul trece, iar universul trece dintr-o yoga în alta, moravurile oamenilor decad, apar vărsarea de sânge, adulterul, minciuna, invidia și așa mai departe. În cea de-a patra Yuga oamenii au decăzut de tot, uitând de spirit, complăcându-se într-o stare mizeră a moralității devenind ființe mai mult instinctuale și pur sexuale. În momentul în care această decădere își va atinge limitele, după ce Vishnu, păstrătorul lumii, nu va mai putea coborî printre oameni alegându-și un avatar, Shiva, distrugătorul, se va trezi din profunda-i meditație și va începe să danseze distrugând Universul. Totul va dispărea, va reveni la stadiul de dinainte de facerea lumii, iar din Apele Universale, haos și nimic, va lua naștere un nou Univers, se va naște o nouă triadă de zei (Brahma, Vishnu și Shiva), iar noile iluzii ale Mayei vor cuprinde din nou oamenii și pământul. Pentru hinduși sfârșitul nu este ceva înfiorător, ci doar un lucru necesar, firesc. Din această cauză Shiva este unul dintre cei mai iubiți zei, deși în ochii unui occidental pare o nebunie. Pentru ei totul este ciclic și firesc. Sfârșitul nu este rezultatul unei lupte dintre bine și rău, ci o cauză firească a decăderii și a faptelor.

tumblr_inline_mfuuo0F5Rx1qivd2b Pentru nordici lucrurile stau puțin diferit. Sfârșitul lumii este anunțat chiar din momentul facerii lumii, iar zeii se pregătesc neîncetat pentru venirea acelei zile cumplite care poartă numele de Ragnarök. Datorită acestui lucru Odhin îi primește, după moarte, pe marii războinici în palatul Walhalla unde se vor antrena și vor lupta pregătindu-se pentru ziua marii bătălii în care soarta lumii va fi decisă. Loki, un zeu cu un caracter controversat, uneori polivalent, are un rol crucial în înfăptuirea distrugerii. Lupta se poartă între două tabere ce reprezintă binele și răul. În timpul luptei toți mor, iar unele legende spun că rămâne în viață un singur zeu care dă focul ruinelor ce au rămas desăvârşind procesul de distrugere. Dar acesta nu este sfârșitul. Din golul rămas, se va ridica un nou ținut, de o frumusețe uluitoare și o puritate absolută, zeii vor renaște, arborele vieții va înflori din nou, iar cei doi oameni ascunși în trunchiul său vor repopula ținutul. O nouă lume a zeilor va fi clădită la fel ca la început, dar răul nu va ma exista, va fi o amintire urâtă ce va bântui doar prin legende.

În ambele credințe sfârșitul este anunțat de moravurile decăzute ale oamenilor și de o sexualizare profundă a individului care a uitat de Ființă. De asemenea, aceste religii mai au în comun un nou început, o renaștere a tot ce este frumos, pur și nobil. Aici există, totuși, o mică diferență de mentalitate. Hindușii privesc cu sânge rece considerând că omul nu își va păstra niciodată statului pur, originar, iar lăcomia, setea de putere și dorința de cât mai mult, cât mai uşor vor încolți din nou în fiinţa sa plăpândă, iar Universul se va stinge și va renaște la infinit. Spre deosebire de ei, scandinavii credeau că odată renăscut, Universul va rămâne de o puritatea primordială și absolută astfel încât zeii își vor vedea liniştiţi de ale lor, iar oamenii își vor păstra desăvârșirea.

Atitudinile și comportamentele religioase, mai ales cele din perioada precreştină, ascund o cunoaștere vastă și tăinuiesc multe secrete ale spiritului. Puterea lor stă ascunsă în legende, cânturi și mituri, iar frumusețea le oferă un farmec aparte care împreună cu misterul exercită o fascinație chinuitoare supra sufletelor de poet romantic. Fiecare ritual arhaic, fiecare gest de consacrare și fiecare desen complicat are un sens, încercând să refacă cosmogonia, să repete faptele primordiale și, în final, să asigure continuitatea lumii. Sunt lucruri frumoase care nu trebuie privite cu ironie sau superioritate, căci strămoșii, așa lipsiți de informație cum erau, trăiau mai împăcați cu ei înșiși decât o facem noi acum.

 

 

Surse de informare :

  • Dicționar al religiilor- Eliade / Culianu ( Humanitas)
  • Mitologia Nordică- Povestite de Elena Morogan ( Editura enciclopedică)
  • Istoria credințelor și ideilor religioase vol.2 – Mircea Eliade ( Humanitas)
  • Mituri și Simboluri în civilizația indiană – Heinrich Zimmer ( Humanitas)
  • Sacrul și Profanul- Mircea Eliade ( Humanitas)
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s