Sonata lacrimilor ce n-au mai vrut să curgă

Si3nMUM.jpgUneori stau și privesc absentă razele de lună palide ce intră pe fereastră în nopțile senine. Strălucirea lor rece îmi dă fiori, iar fâlfâitul vioi de aripi împreună cu vuietul vântului de primăvară târzie îmi îngheață inima. Fiecare noapte este o înmormântare, dar nu a mea și nici  a naturii ce abia a renăscut, ci a ta, cel care și-a vândut sufletul unei plăceri cu miros dulceag și apăsător care te face să uiți de realitate, de durere și de spirit. În fiece zi mă uit la tine, iar ființa mea întreagă se topește într-o mare de vinovăție, căci ochii tăi sunt din ce în ce mai goi, dorința ta arzătoare de a cuprinde imensitatea lumii cu minunea minții se stinge treptat. Acum a ajuns o scânteie firavă, dar mâine, probabil, se va stinge, și odată cu ea și tot ce am iubit în tine va muri.

Au trecut ani, dar tot ce pot face e să-mi înghit lacrimile care nu au dreptul să curgă, căci nu sunt în stare să te aducă înapoi, nu-ți pot reînvia spiritul acum muribund, iar o parte din vină este a mea. Te-am lăsat să-mi aluneci printre degete, ți-am întors spatele când tânjeai după iubire… după iubirea mea și nu am avut curajul să-ți spun că în mia de zile ce s-au scurs în mintea mea  nu a mai existat un altul. Am încercat în fel și chip să te alung din vise și dorințe, dar niciodată nu mi-a fost cu putință, căci sentimentul că aș fi putut să te salvez a fost mai puternic decât orice gând de a te lăsa să mori, dar tu ai ales neantul cărnii ce va putrezi într-o zi în defavoarea absolutului a cărui imensitate și profunzime te-au speriat. Nu ai știut ce se poate ascunde în ungherele unui suflet ce ți s-ar fi dat cu totul, iar responsabilitatea unei iubiri totale și spirituale te-a făcut să fugi departe.

Îmi amintesc și acum ochii aceia mari, căprui și plini de reproș care mă priveau sfidător și acuzator, îmi amintesc tremurul buzelor moi ce nu au reușit să articuleze un cuvânt… un cuvânt pe care îl ceream necontenit în rugăciunile triste și sfioase către Eros, dar care nu s-a făcut auzit niciodată. Nu ți-am spus-o atunci, dar o voi face acum. Câteva litere înșirate cu tâlc, o atingere cu subînțeles ar fi fost destul ca să mă întorc din drum și să-ți ofer tot ce mi-ai fi cerut, dar nu este vina ta, căci nici eu nu am spus nimic. Dacă aș fi spus, frunzele, cerul și bufnițele nu ar mai fi cântat acum marșul funebru pentru un suflet ce mai ieri năzuia la desăvârșire.  Ochii tăi ce se aprindeau zgoblii și plini de patimă când vorbeai despre oameni, despre bunătate și iubire, mișcările grațioase de felină ce-ți dădeau o eleganță efeminată și frumusețea chipului inocent și nevinovat… Toate s-au dus undeva departe… Poate s-au topit în mizeria instinctului, sau, poate, au adormit în infinitatea inconștientului.

Un gest sau o inflexiune a vocii îmi aduce aminte, uneori, de cel ce obișnuiai să fii, de cel  pe care inima l-a ales.  Nu ți-am iubit pielea palidă, fără cusur, nici vocea joasă, răgușită, nici măcar armonia trăsăturilor ce se unduiau dulce alcătuindu-ți chipul. Te-am iubit pentru sclipirea minții, pentru frumusețea și fragilitatea sufletului ce s-a frânt, pentru vise și cuvintele pline de înțelepciune. Gândurile tale le completau pe ale mele cu o acuratețe înfiorătoare, prezența ta mă liniștea de parcă nimic nu ar mai fi existat înafară de noi, iar vorbele erau de prisos, căci amândoi știam deja totul.

Când mi-am dat seama că te-am pierdut înainte să fi realizat că te-am avut , lumea din jurul meu s-a prăbușit ușor, căci mi-a fost atât de greu să cred, să accept… Am mers mai departe, chiar dacă între noi se căscase un hău, chiar dacă te uitai la mine ca prin sticlă, căci tu erai același suflet minunat și spirit liber…

Ce ar trebui să fac acum, când din tine a rămas doar un corp cu suflet adormit ce trece dintr-o plăcere vicioasă în alta? Cum ar trebui să îndur nepăsarea pe care  ți-o arăți ție însuți? Cum?!  Doar spune-mi, căci gândul că te-aș fi putut salva dacă aș fi fost mai puțin pripită mă omoară! Fii oriunde, cu oricine și nu te sinchisi de dragostea mea, dar revino la normal, la cel care erai înainte să te prinzi în plasa lumii acesteia murdare… Fii din nou cel care-mi vorbea la miez de noapte despre dreptate și onoare cu o voce atât de joasă încât abia puteam să te aud! Fii din nou tu cel care găsea rostul vieții în frumusețea spiritului, nu în efemeritatea plăcerilor vicioase, căci doar așa mă voi putea ierta că am renunțat atât de ușor la tine și te-am lăsat să cazi atât de mult încât am ajuns să nu te mai cunosc, să te consider mort…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s