Există un sens al vieții și un rost al morții?

constraint.jpgPornesc de la o premisă simplă în spatele căreia se ascund o sumedenie de întrebări chinuitoare și fără răspuns: În corpul fiecărui om se află un sine care este de natură divină și care de-a lungul timpului a purtat tot felul de nume în funcție de zona geografică în care s-a adus vorba despre el: suflet, spirit, Ființa, Atman etc. Nu voi vorbi acum despre natura Ființei și nici despre întregirea ei, nu voi încerca să-i ghicesc originile și rădăcinile, ci voi avea în vedere un singur aspect: Spiritul a ales să se întrupeze pe pământ pentru că și-a dorit experiența lumii materiale. Nu mă voi axa pe complicațiile cu care această materializare a venit și nici nu voi căuta relațiile dintre minte, spirit și trup. Pur și simplu, pe baza uni exercițiu de imaginație ce are la temelie premisa mai sus formulată, o să încerc să expun câteva aspecte pe care le consider esențiale.

Omul este o ființă care nu poate trăi în haos, are nevoie de o ordine exterioară și mai ales de un interioară, însă arareori lucrurile sunt simple, căci această ordine totală este greu de înfăptuit când inamicii sunt o armată de gânduri antagonice și sceptice și o rațiune greu de convins. Cu toate astea, ființa umană tinde sau, mai bine spus, ar trebui să tindă spre ordine. Din acestă nevoie izvorăște dorința arzătoare de a afla dacă viața are sau nu un sens și care este acesta. Spiritul care s-a trezit într-o lume cu totul nouă și care este guvernată după alte legi are nevoie de un punct de plecare al experienței sale, iar acest punct este chiar rostul existenței umane.

Sincer, nu cred că omul are un sens anume sau că este într-un fel necesar acestei lumi, ba chiar aș spune că îi este dăunător distrugând-o cu inconștiență. Nu, sensul vieții îl aflăm singuri alegându-l și nu îl putem impune nimănui altcuiva, căci pe baza acestuia experiența noastră în timpul istoric capătă contur. El este amoral, dar îndrăznesc să spun că este valoric, căci cel care își face din Cunoaștere sensul vieții nu poate fi comparat din punct de vedere valoric cu cel care consideră că sensul existenței sale este cufundat în bani și putere.Cu toate astea , nu ne putem da seama care este rostul celui de lângă noi pentru că această alegere, adesea inconștientă, este unul dintre cele mai intime „ secrete” ale noastre făcând parte din fundația pe care întreaga noastră persoană și însemnătate se vor clădi încetul cu încetul  de-a lungul anilor.

După ce omului i se pare că a găsit un sens al vieții, existența sa este mult mai limpede și își alege drumul pe care vrea să meargă în viață, capătă principii și îi sunt insuflate valori care pot deveni o parte din el doar dacă sunt în conformitate cu ceea ce el consideră că este piatra de temelie a lumii. Astfel începe să viseze, își stabilește idealuri și luptă toată viața pentru a le atinge.  Aceasta a fost partea frumoasă, dar lucrurile încep să se complice o dată cu anii care trec. Zilele se scurg, iar firele de păr încep să se albească, copiii cresc, iar familia întemeiată cândva începe să se îndepărteze sau să se destrame, tânărul plin de vise și cu un drum clar a devenit omul matur, realizat care mai are de făcut câțiva pași până să treacă pragul bătrâneții. Aspectul trupului i s-a schimbat, dar el se simte la fel de viu, iar ceva din el strălucește la fel de tare ca în tinerețe, dar acum nu mai are nimic de făcut, toate par să se fi terminat , iar brusc viața nu mai are niciun sens! Începe să se mulțumească cu micile plăceri care i-au mai  rămas, cu pacea sau cu gălăgia din viața lui pentru că este prea bătrân ca să mai schimbe ceva acum, pentru că are prea puțină energie ca să o ia de la capăt. Trupul îi este slab, văzul și auzul l-au  părăsit de ceva vreme așa că nu face decât să aștepte și să aștepte să… moară.

Unii dintre acești oameni  își fac un rost din îngrijirea nepoților sau mai știu eu ce, dar cei mai mulți nu…Majoritatea așteptă cu groază clipa morții de parcă ar fi cel mai groaznic blestem și se agață de viață de parcă ar mai trăi-o cu adevărat, de parca mai au multe lucruri de rezolvat sau multe țeluri de atins…

Oamenii mor din tot felul de motive, iar eu nu fac decât să pun în lumină unul dintre ele care pare să nu fie în mintea nimănui. Trupul are viața doar cât timp există un suflet care să-l anime , mintea își are rostul atât timp cât un spirit are nevoie de înțelegerea celor exterioare lui, iar acest spirit are nevoie doar de experiența lumii materiale.Dacă te complaci într-un mare nimic și lași zilele să treacă degeaba sau mecanic singurul lucru care mai ține sufletul în trup este karma, faptul că trebuie să plătești niște lucruri pe care le-ai făcut cândva, iar atunci când, inconștient, alegi să trăiești doar pentru echilibrarea karmică, viața ta va fi cu siguranță mai nefericită și plictisitoare, cu mult diferită de cea pe care ai fi putut s-o ai dacă alegeai să mergi pe drumul anevoios, dar frumos al experienței și alegerii, pe cale desăvârșirii sinelui.

Poate pare absurd, dar chiar cred că un om poate trăi mai mult dacă mintea sa e în permanență folosită, iar individul merge încontinuu pe drumul pe care și l-a ales cândva, își stabilește noi idealuri și continuă să viseze și să-și transforme visele în realitate.  E adevărat că tot va muri într-o zi, dar o va face împăcat și fericit, căci știe că a făcut tot ce a putut și a experimentat pe drumul pe care și l-a ales cât de mult a fost posibil.

Moartea a fost mereu un subiect controversat de care oamenii s-au temut întotdeauna. Cred că acestă frică izvorăște din neîmplinirea și regretele lor, din faptul că nu au trăit cum au vrut și  nu au făcut tot ce ar fi putut să facă și i-ar fi făcut fericiți. Am observat că oamenii care au trăit tot timpul așa cum și-au dorit și continuă s-o facă și la bătrânețe sunt împliniți și au o nepăsare specifică în fața morții.

E normal ca eu, de exemplu, să am anumite sentimente când aud despre propria mea moarte, nu neapărat teamă, ci, să spunem, o dorință aprigă de a trăi pentru că viața mea abia a început, iar aripile mele urmează să se întindă, dar la sfârșit îmi doresc să părăsesc acest trup și acestă experiență cu mândrie și împlinire și să sper că voi continua să fac ceea ce am început și în noua mea viața. Asta până când karma mea se va arde și voi fi un spirit liber să se întoarcă acasă.

Singurul lucru pe care un om îl poate face cât timp este în viață este să-și asigure dăinuirea amintirii prin lucrurile pe care le lasă în urma sa. Când se va renaște va avea un alt caracter, un alt temperament și un alt set de valori și principii, chiar dacă sufletul este același, iar fostele existențe se vor pierde dacă nu și-a încastrat felul de a fi în ceva anume… Din cauza aceasta cred că artiștii și gânditorii sunt cei mai privilegiași dintre oameni…

Am scris atât de mult, când aș fi putut să spun doar că momentul în care renunți să visezi este clipa în ai încetat să trăiești…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s