Idealistul și cele trei măști ale eului

masca-venetianaCum am ajuns aici? M-am pierdut pe mine însumi undeva la jumătatea drumului sau, poate , la o răscruce. Am încercat să fug de fantasme, să mă ascund de gânduri și am sfârșit aici, departe de oameni, departe de ceea ce obișnuiam să fiu. Prizonier între două lumi ce nu ar trebui să se întâlnească,  nădăjduiesc să ajung în cea de care sufletul îmi aparține, dar carnea mă încătușează și mă torturează, căci nu mă lasă nici să fug , nici nu-mi oferă șansa să găsesc ce-mi doresc în ea.

Sunt un damnat și un condamnat, căci blestemu-mi este dragostea și pedeapsa căutarea desăvârșirii ei în van. Am fost orbit de o frumusețe fără formă, iar ființa mea întreagă a fost legată fedeleș  cu lanțuri grele. Am fugit ca un dement în căutarea ei, am bântuit ca o nălucă plină de speranțe muribunde, dar , mai degrabă, Cerul mi l-ar dărui pe Adonis decât să-mi lase picioarele obosite să se odihnească la finele acestor căutări bâjbâite și zadarnice. Nu, nu m-am îndrăgostit de lună sau de stele, deși ele ar fi mai ușor de ajuns, mai lesne de cuprins… M-am prins în mrejele sufletului și m-am împotmolit în necruțătoarea pânză a absolutului. Privirea mi s-aprins , ochii mi s-au ars , iar inima a ales.

N-am vrut să fug de lume și să mă ascund de oameni. Am încercat să găsesc totul într-un zâmbet cald și într-o mână întinsă la momentul potrivit. Pentru că am vrut să primesc totul, am încercat să ofer totul. M-am dăruit total unei prietenii înșelătoare, m-am topit cu totul într-o pasiune trecătoare, căci pentru cei ca mine nu există compromisul, ci numai totul sau nimic. Aceste două cuvinte se repetă înfiorător de des în  realitatea mea de-acum, și cândva m-au rupt de realitatea mea de-atunci…

Oamenii au plecat pe rând, unul câte unul, și mi-au luat speranțele cu ei. Au lăsat niște ochi mari, plini de o inocență ce ar fi trebuit să rămâne neclintită, înnegurați și plini e lacrimi. Am încercat să găsesc dreptatea, cinstea  și bunătatea în gesturile lor de fiecare zi. Am ascultat atent, cu speranța că voi simți înțelegere și blândețe în glasurile lor răstite, în tonurile lor zeflemitoare și disprețuitoare… Am încercat și jur că am făcut-o cu cea mai îndârjită încăpățânare și cea mai mare bunăvoință. Voiam să-mi găsesc un loc în lumea în care m-am născut și de care, totuși,  credeam că aparțin. Nu o dată am simțit cum totul se rupe în mine de durere sub apăsarea întrebării : „ De ce a ales să rănească?”, dar am ajuns să accept sau, mai bine spus, să înghit… Nu eram  și nu sunt eu cea mai potrivită ființă să-i judece pe ceilalți, dar , oare, ei când se vor opri să mai arunce cu noroi în cei ce văd lucrurile altfel doar de dragul de-a răni? Animalele de paradă ucid ca să se hrănească, dar au grijă de puii lor, nu se omoară între ei afișând zâmbete parșive.

În fața acestui peisaj macabru ce aș fi putut să fac…? Să las hienele să mă sfâșie sau să devin una dintre ele ?  Nici una nici alta nu reprezenta o cale pe care eu aș fi putut să merg. Încetul cu încetul, cu migală, mi-am pictat 3 măști venețiene, le-am umplut cu dorințe și am început să le port pe toate în fiecare zi.

Prima mască are chipul mult prea palid, buzele roșii și niște ochi mari, de un albastru metalic răspândind un aer înghețai și crud, un iz de aroganță și autosuficiență care se complace într-o mare de indiferență.  Zilele au început să treacă mult mai repede și am învățat că tăcerea este sfântă. Nimeni nu te poate ataca dacă nu știe nimic despre tine, nimeni nu te poate răni dacă n-are habar care sunt punctele slabe ale armurii tale. Oricât de fragila ar fi sticla, a fost, totuși, trecută prin foc. Acesta este masca pe care o port în fiecare zi, pe care toți oamenii o văd, fie că mă cunosc sau nu, este zidul meu de apărare, lanțul și salvarea mea. 

Buzele au rămas la fel de roșii, dar privirea s-a mai dezghețat. Acestă mască este răbdătoare, dar înșelătoare, căci îți dă impresia că știi totul despre mine, când de fapt nu știi nimic. Este doar un truc prin care mă asigur că nu vei pune niciodată întrebări incomode, că nu vei ajunge niciodată atât de aproape de mine încât să ai posibilitatea să vezi ceea ce m-am chinuit să salvez. Sunt destul de puțini oameni care văd acestă masca, societatea îi numește prieteni, dar eu nu le pot spune așa, căci prietenia, în cazul în care este adevărată și absolută, este una dintre cele mai de preț podoabe ale sufletului, o desăvârșire a Ființei.

Cea de-a treia mască este un văl din cel mai fin in, atât de fin încât prin el se poate  vedea tot ceea ce am fost și sunt, probabil și ceea ce  voi fi . Este ultima armură a iubirii mele, a fantasmei care m-a fascinat mereu, care m-a înrobit cu frumusețea sa înșelătoare, dar  nu este nimic îngrijorător în asta, căci în fața acestui văl nu va ajunge nimeni, niciodată.

Fugar al cestei lumi și  un venetic pentru cea a absolutului, nu am putut să fac decât un singur lucru: să-mi clădesc o lume. O lume în care încerc să aduc absolutul pe cât este omenesc posibil, iar în acest univers al meu regine sunt cunoașterea și arta, căci cu greu am înțeles că ele sunt cea mai pură materializare a idealismului uman, căci se nasc din puterea creatoare a omului, putere care îl face pe om să se asemene cu Creatorul. Nu, nu capacitatea de-a distruge și de a ucide îl face pe om asemănător divinității, ci puterea sa de a crea, de a înfrumuseța și  desăvârși.

Acum, când disperarea și frica s-au dus, s-au evaporat în noapte ca un vis urât, mă văd prins  la distanța dintre două lumi. O lume care mă torturează prin cruzimea ei, dar mă intrigă prin frumusețea nebănuită, totală și ascunsă în spatele mizeriei de zi cu zi și o lume pură a spiritului, a Ființei, căci da, marea mea dragoste se află în fiecare om , este magia Ființei, conceptul abstract, nedefinit pe care laicii îl numesc suflet. Ce ar putea fi , oare, mai frumos și mai pur decât sufletul? Ce ar putea reprezenta mai lesne absolutul și Ideea?

Am scris acest text sub formă literară pentru că problema pe care am vrut să o abordez mi s-a părut mult prea sensibilă pentru un articol obișnuit. Din aceeași cauză am hotărât să folosesc persoana întâi. Personajul este androgin pentru că îmi doresc  ca oamenii să se pună cât mai ușor în locul lui și sentimentele și ideile pe care am vrut să le transmit să ajungă unde trebuie. ^_^

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s